Vocea încărcată de firesc pe care o folosește Olga Tokarczuk când își spune povestirile bizare, te face la tot pasul să te întrebi dacă nu cumva, așa bizare cum sunt, povestirile nu sunt cumva și adevărate. Te face să te gândești dacă nu cumva, n-ar fi posibil să fi existat cu adevărat acei copii verzi, ce se hrăneau prin fotosinteză, descoperiți de medicul lui Ioan Cazimir, regele Poloniei, în secolul al XVII-lea; dacă nu cumva decrepitudinea chiar se manifestă prin punerea la murat a unor șireturi sau a unor ciuperci otrăvitoare, ori printr-o percepție complet răsturnată asupra lumii înconjurătoare. De asemenea, furat de același ton firesc, te poți întreba dacă nu cumva autoarea, având darul clarvederii sau deținând secretul călătoriei în timp, nu ne împărtășește povești reale din viitor. În fond, de ce nu ar fi posibilă la un moment dat povestea cu egonii identici, dar cu firi diferite sau cea deosebit de revășitoare a lui Monodikos, „dumnezeul” „fabricat” ce se jertfește, moare și învie, după un calendar strict, de trei sute doisprezece ani. 

Altfel spus, cele zece „Povestiri bizare” surprind în primul rând prin maniera narativă cvasirealistă, ce te face să le crezi adevărate. Ar mai fi de apreciat bineînțeles și faptul că autoarea ne poartă din prezentul pestriț în trecutul istoric, și apoi în viitor. Interesant este inclusiv faptul că, în ciuda folosirii din belșug a elementelor specifice genului S.F., nu se poate spune despre Olga Tokarczuk că se raliază autorilor de gen, ea rămânând în mod fundamental o povestitoare desăvârșită, ce îmbină cu dibăcie epicul cu poezia subînțeleasă, atribut ce o ridică deasupra tuturor genurilor literare.