Știți cum e când într-o seară ești tare obosit, dar parcă nu-ți vine somnul, și iei o carte cu gândul să citești vreo 20 de pagini, poate îți obosesc îndeajuns ochii și mai și adormi cu o imagine frumoasă în minte? Într-unul dintre cazurile astea, am luat Povestea unei familii turcești. Început nemaipomenit, de basm, aproape. Se vorbește despre copilărie, despre cum drăcușorul energic așteaptă nerăbdător să mai stea o dată în poala tatălui sau să primească sărutul răcoros al mamei, despre camere largi și luminate, dulciuri însiropate și grele, hamam, o bunică extrentrică și câte altele. Și vai, parcă-mi simt trupul sfâșiat în două-trei-patru de oboseală, oare de ce? Ah, da, fiindcă soarele dă să răsară, iar eu tocmai am întors ultima pagină. Cartea lui Irfan Orga nu-i făcută să fie lăsată deoparte, oricât ar fi de târzie ora.