Există în limba română o triadă de paronime, ce se diferențiază fiecare de celelalte două doar prin prima literă, dar care cu greu ar putea fi adunate la un loc, chiar așa, în formulă de trei. Este vorba, bineînțeles de trio-ul amor, umor, omor. În viața de zi cu zi, cu siguranță nu vom auzi despre vreo crimă „din dragoste” comisă cu zâmbetul pe buze, decât în cazul în care făptașul ar fi un psihopat notoriu. În literatură însă, unde totul este cu putință, se mai întâmplă uneori și astfel de episoade. Prima experiență livrescă de acest fel am avut-o citind volumul lui Dan Rhodes, Antropologie și o sută de alte povestiri (editura Vellant). Citeam, mă îngrozeam, roșeam și râdeam. 

Experiența am repetat-o recent citind de asemenea, printre crize de râs isteric, frânt de groază și de puseuri de înduioșare romantică, volumul Poezii pentru văduve, semnat de Marcica Belearta (un pseudonim cât se poate de sugestiv), apărut în 2016 la editura Herg Benet. În cele aproape 90 de pagini, poeta combină într-o neîntreruptă sarabandă dragostea, ce capătă diverse stări de agregare, majoritatea mai curând din sfera de influență a urii, cu violența sadică dusă până la crimă, mixându-le într-un malaxor al umorului negru ce funcționează cu o precizie de ceas elvețian, sau mai degrabă de ghilotină franceză. Spre exemplificare: „Casa-i goală fără tine/ dar de mă gândesc mai bine/ ești în sobă și sub pat,/ și-n ghiveci/ și îngropat”; „Rece ți-e piciorul noaptea/ Când iese de sub cearșaf/ Dar mai rece ți-i mânuța/ Care iese din pilaf”.

Oare de la Marcica Belearta să se fi inspirat cei de la emisiunea iUmor, când au ales sloganul „iUmor sau te omor”?