Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania a restituit Bisericii Ortodoxe Române, prin viața și activitatea sa culturală, o mică parte din trecutul ei glorios. În sensul că el a părut cumva a fi contemporan mai degrabă cu Dosoftei, Varlaam sau Antim Ivireanu prin implicarea sa în viața culturală și socială și, bineînțeles, prin simfonia pe care a reușit să o realizeze între acestea și teologia Bisericii. El a scris de-a lungul vieții: poezie, proză, teatru, memorialistică, publicistică și nu în ultimul rând teologie de cea mai mare finețe exegetică. Și fără îndoială, opera sa a fost încununată de traducerea Sfintei Scripturi după textul Septuagintei, pe care a transformat-o într-o ediție critică fără precedent în teologia românească, glosând pe marginea textului numeroase explicații menite să facă lumină în pasajele biblice mai greu de înțeles.
     Volumul de Poeme propus de editura Polirom adună la un loc mai multe volume antume: Geneze, Anamneze, File de acatist, Istorii agrippine etc. Cititorul s-ar aștepta poate să fie în exclusivitate poezie religioasă. Dar nu este așa. De exemplu, volumul Istorii agrippine conține o serie de fabule moderne ce își au rădăcinile într-o străveche snoavă romană, atribuită unui oarecare Agrippa, ce are ca personaje părțile corpului uman care par a fi mereu în dezacord unele cu altele.
     De bună seamă că antologia aceasta cuprinde și poeme religioase. Și aici se poate remarca originalitatea discursului lui Anania, care se ferește în egală măsură și de exaltările lui Arghezi, și de plângerile lui Voiculescu, construind o concepție poetică lucidă, gândul său îndreptându-se deopotrivă spre cer și spre pământ, spre Dumnezeu și spre om.