Alexandru Vakulovski este o personalitate foarte complexă și adeseori controversată a literaturii basa contemporane. Născut în 1978 în Antonești/Suvorov în URSS (astăzi Ștefan Vodă în Republica Moldova), este blogger, eseist, critic literar, poet, publicist, prozator și traducător din limba rusă. A debutat în anul 2002 cu romanul Pizdeț, apărut la editura Aula, roman ce a stârnit la vremea aceea un val de controverse, în mare parte din cauza (sau datorită) limbajului licențios abundent pe care tânărul scriitor își permitea să îl folosească. Am spus în paranteze și „datorită”, pentru că această îndrăzneală a lui Alexandru Vakulovski a însemnat o deschidere de drumuri, un precedent, astfel că ulterior, tot mai mulți scriitori din noua gardă s-au dezlănțuit și au scris liber despre tot ceea ce au crezut că poate fi literatură.
Anul 2020 a adus cu sine și cea de-a doua ediție, revăzută, a romanului Pizdeț, apărută la editura Polirom, având o copertă cât se poate de sugestivă raportat la conținutul romanului, reproducând un desen purtând aceeași semnătură: Alexandru Vakulovski. Trebuie să mărturisesc că nu am citit prima ediție a romanului, din motivul obiectiv că nu se mai găsea pe nicăieri. Am citit doar această a doua ediție, așadar mă voi referi stric la ea. Voi începe prin a spune că m-am prins în mreaja acestui roman încă de la primele fraze, construite într-o manieră vădit poetică, pline de figuri de stil, antagonisme și elipse atât ortografice cât și sintactice, fraze ce surprind fuga de acasă a naratorului, altfel spus, intriga romanului. În primul capitol, nimic neobișnuit, nimic vulgar. Însă începând cu cel de-al doilea capitol al cărții, care funcționează cumva și ca o introducere propriu-zisă în poveste, prezentând climatul familial al naratorului, unul nici pe departe fericit, avalanșa cuvintelor „grele” se dezlănțui, răzând în calea sa aproape orice urmă de limbaj „civilizat”, până la sfârșitul romanului. În mod paradoxal, limbajul „licențios” folosit din abundență, nu a avut asupra mea nicio influență negativă, nu m-a frapat în niciun fel, nu m-a scârbit, nu m-a făcut câtuși de puțin să roșesc. Și aceasta, dintr-un motiv foarte simplu: Alexandru Vakulovski nu își propune asta, nu are în plan să șocheze pe nimeni. Tot ceea ce își propune el este să scrie cât mai liber cu putință, să își verse năduful și în scris într-un mod cât mai apropiat de cel în care ar face-o și într-o conversație amicală cu un prieten, la o bere. Și își mai propune ceva: să atragă atenția asupra mizeriei generalizate, care acoperea la acea vreme și încă o face și astăzi, toate straturile sociale și umane atât din Republica Moldova cât și din România, de la relațiile familiale și sociale, la viața politică, de la sistemul vamal la cel școlar-universitar, de la sistemul medical la cel bisericesc, aceasta fiind și prima temă principală a romanului. Iar într-o atmosferă atât de putredă și de fetidă, refugiul tinerilor nu poate fi decât în alcool și în droguri, marea majoritate a acestora devenind alcoolici și narcomani. Iar aceasta este cea de-a doua temă a romanului Pizdeț: consumul excesiv de narcotice, mare parte din ele de tip artizanal, și efectele psihedelice ale acestora. De altfel, cele două teme se întrepătrund aproape organic de la un capăt la celălalt al romanului, care până la final se va dovedi cel mai strajnic protest literar la adresa tarelor societății de tranziție, rezultate din eradicarea totală, de către comuniști, a tuturor valorilor.
