Pedro Paramo este primul roman al scriitorului latino-american Juan Rulfo. A fost publicat în anul 1955, la doi ani după volumul de povestiri Câmpul în flăcări. Până să vă spun părerea mea despre roman, vă las aici două mărturii care cu siguranță au o greutate mult mai însemnată decât orice idei aș putea eu născoci. Gabriel Garcia Marquez spune că Pedro Paramo este „cea mai frumoasă dintre istorisirile care s-au scris vreodată până acum în castiliană„ iar Jorge Luis Borges spune că textul acestei cărți este unul dintre cele mai bune din întreaga literatură universală. Oare mai are rost să zic eu altceva?
Povestea pe care o deapănă acest roman poate părea simplă, dar firul narativ este presărat neîncetat cu iluzii, vise, halucinații sau istorioare mai mult sau mai puțin adevărate. Un bărbat merge în căutarea tatălui înstrăinat după ce i-a promis acest lucru mamei muribunde. Vizitează satul în care a fost născut și încearcă să dea de urma părintelui pierdut, încercând să-și găsească liniștea interioară zdruncinată odată cu moartea mamei.
„Deși nu erau nici copii care să se joace, nici porumbei, nici acoperișuri albastre, am simțit că satul trăia. Și că auzeam doar tăcerea, pentru că nu eram încă obișnuit cu ea; poate pentru că în minte îmi roiau zgomote de voci. Voci, da. Aici, unde aerul era rarefiat, se distingeau mai bine. Rămâneau grele în sinea fiecăruia. Mi-am amintit spusele mamei: „Acolo ai să mă auzi mai bine. Am să fiu aproape de tine. Îmi vei simți glasul amintirilor mai aproape decât al morții, dacă moartea o fi avut vreodată glas.” Mama mea… cea vie.„
Nu știi unde e realitatea și unde lucrează fantasticul, ești mereu într-o stare confuză, aburită de durerea pierderii și de ambiția crudă. Protagonistul încearcă să afle mai multe despre tatăl său, dar este mereu întrerupt de morții-vii, ce vor să își spună povestea, sperând la liniște și odihnă veșnică.
Satul joacă un rol central, de pânză, peste care se pictează un tablou al emoțiilor dintre viață și moarte. Descrierile satului m-au transpus într-o lume străveche, când fiecare știe pe fiecare, praful domnește străzile și bârfele susțin comunitatea. Atmosfera pe care am întâlnit-o și în unele producții cinematografice este palpabilă printre rândurile acestui roman, Juan Rulfo dând viață unei lumi ce definește istoria latino-americană.
„Acolo ai să dai de locul dragii mele. Locul pe care l-am iubit. Unde visele m-au istovit. Satul meu, înălțat pe câmpie. Plin de copaci și de frunze, ca pușculița unde ne-am pus la păstrare amintirile. Ai să simți că acolo oricine năzuiește să trăiască veșnic. Zorile, dimineața, amiaza și noaptea sunt mereu aceleași, doar aerul diferă. Acolo aerul schimbă culoarea lucrurilor, iar viața e ca o șoaptă; de parcă ar fi adevărata șoaptă a vieții…„
Timp de 160 de pagini m-am lăsat pierdută între real și fantastic, și repede am înțeles că nu trebuie să îmi bat capul să înțeleg ce e adevăr și ce sunt istorioare ale unor morți pierduți în timp. Trebuie doar să lași proza lui Juan Rulfo să te răpească într-un ținut magic, unde crimele sunt de toate felurile, iar pedepsele nu se primesc nici măcar în nodurile ștreangurilor.
„ – Sunt sate care put a nefericire. Le știi de cum respiri puțin aer vechi și amorțit, sărac și slab, ca tot ce-i bătrân. Ăsta-i unul dintre ele, Susana.„
Nu am mai citit nimic asemănător până acum, de aceea am trecut pe listă și celelalte două cărți ale scriitorului mexican, Câmpul în flăcări și Cocoșul de aur și alte povestiri. Faptul că o asemenea voce literară puternică și bună a scris atât de puțin dovedește încă o dată că perfecțiunea se găsește în sticluțe mici și că nu cantitatea primează, ci emoțiile cu care fiecare cuvânt sunt îmbibate. Păcat că nu a scris mai mult, acesta îndreptându-și atenția spre fotografie, lăsând în urmă peste 3.000 de cadre.
Pedro Paramo este de citit măcar o dată în viață pentru felul sublim în care evocă o lume aspră, dar plină de emoții înflăcărate, pentru metaforele ce descriu vidul dintre viață și moarte, despre curajul și lașitatea cu care fiecare dintre noi suntem înzestrați, dar și pentru descrierile pline de culoare, viață și emoții ale vieții mexicane de la sat.
