Îmi place tare mult proza scurtă, care dacă e scrisă bine, e mai închegată și mai cizelată decât un roman întreg. Povestea nu se lungește anapoda, ci miezul se transmite într-o formulă concentrată, ce necesită o perioadă scurtă de timp de citire. Bineînțeles că sunt multe volume de proză scurtă ce stau la polul opus, cu personaje pe jumătate creionate, un fir narativ fugărit și fără vreun mesaj la sfârșit. Dar toate volumele de proză scurtă citite până acum de mine din colecția N’autor au fost bune. La acestea se adaugă de câteva zile și Pe cine iubești mai mult? de Mihaela Buruiană.
Dacă ești cititor înfocat de la noi nu ai cum să nu o știi pe Mihaela Buruiană. Datorită ei avem multe traduceri minunate. Anul acesta își face debutul ca scriitor, și deja vă spun de pe-acum că ne așteaptă multe cărți bune de la ea, acest prim volum fiind o legătură unitară de emoții și trăiri autentice, în care te regăsești, pe unele le compătimești, la altele te înfurii și la multe simți nostalgia copilăriei, frustrările maturității și neajunsurile bătrâneții. Deci, de toate, așa cum e în viață.
„Prea târziu am înțeles că nu e de ajuns să te iubească, în sfârșit, cineva. Trebuie să te iubești și tu.„
Volumul e împărțit pe din două, cu un intermezzo ce anunță tranziția de la copilărie la maturitate. Pe coperta cărții vedem expresia „o geografie interioară a alegererilor„ cu care eu sunt pe jumătate de acord. E drept că anumite acțiuni ale personajelor sunt datorate alegerilor pe care le-au făcut, din impuls sau de nevoie, dar cred că în aceeași măsură mulți dintre protagoniști au fost pur și simplu puși în fața faptului împlinit, fără vreun drept de a pune ceva la îndoială sau de a se răzvrăti. Pentru mine cartea este un buchet al emoțiilor brute, al bucuriei, dar și al tristeții, al copilăriei melancolice și al maturității dificile, al satului știut de toți din vizitele la bunici și al orașului ce a promis îndeplinirea viselor.
Prima parte se axează pe perioada copilăriei, pe începuturile timide dintre prieteniile la colț de stradă, dar și despre descoperirea emoțiile față de adulți, față de lucrurile din jur și față de ei înșiși. A doua parte trece de bariera inocenței (din păcate așa e în viață, societatea te împiedică din a-ți păstra inocența) și te avântă în vârtejul maturității, ce nu vine mereu cu o minte mai înțeleaptă, ci cu multe provocări pe toate planurile.
„Ș. aproape că urăște fragilitatea asta, care o obligă să se poarte cu atenție, nu cumva s-o spargă. Dar cu propriile cioburi ce face?„
Mi-a plăcut cartea, așa cum mă și așteptam. Lectura a mers repede, povestirile de doar câteva pagini curgând una după alta, formând un tablou al realității. Un aspect ce mi-a plăcut îndeosebi a fost faptul că anumite personaje au apărut în mai multe povestiri, în treacăt sau nu, ceea ce conturează cartea ca o familie mare și plină cu de toate.
Recomand cartea celor ce vor să citească proză scurtă contemporană românească bună, în care te regăsești atât pe partea veseliei, cât și pe partea greutăților. Este un volum intens, dar care se citește repede. Este o lectură ce vrea discuții la final, fie cu tine însuți, fie cu familia sau prietenii. Este o carte despre trecutul românilor din anii ’90, dar și despre prezentul în care tehnologia nu a adus nicio ușurare în ceea ce privește manevrarea emoțiilor. Este o carte ce poate nu te va uimi cu toate povestirile, dar în care te vei regăsi cu siguranță măcar în câteva. Este un volum de citit, digerat și recomandat mai departe.
