Nu se mai stă la pândă, limbajul e ultimul tip de armă de asalt, trebuie să intrăm peste ei, nimic nu ne poate împiedica, tovarăşi. A doua schimbare de paradigmă, Soljeniţîn sparge metafora, stilul, “perfecţiunea” amândorura e iluzie, scrisul nu mai înseamnă pix, hârtie, şi inutilele noastre gânduri, ci suflătorul oxiacetilenic al timpului. Cititorul trebuie făcut mat înainte ca el să-l facă mat pe scriitor, metafora nu mai e ceva de “contemplat” ci ceea ce acceleareaza “metafora” şi “stilul”, "priza" ce amplifică tensiunea în arcul ambelor în vederea puseului ultim. E perfect egal daca metafora şi stilul au atins desăvârşirea sau nu, de fapt nici nu contează (s-ar pierde timp iar timpul este mereu ceea ce nu este), ceea ce contează e ca ele să fie de faţă, să intre în joc, să fie acolo, să pună brusc pasul, să fie înainte (temporal), să fie imposibil de dislocat. “Arhipelagul Gulag” de la imensitatea înălţimii lui aruncă flori în cap celor ce frecventează acest tip de abordare a scriiturii.