Capodopera lui Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus are cel puțin una din trăsăturile unei arme albe contondente de asalt și aceasta ar fi poziția celui ce stă dedesubtul ei și o mânuiește deasupra capului ( în cazul nostru, domnul Pleșu deghizat într-un costum sumar de sălbatic african). Lăsând buna dispoziție deoparte, deși cartea domnului Pleșu (aidoma întregului creștinism) este hărăzită ridicării bunei dispoziții în inima orișicui, ceea ce frapează dintru început și pe tot parcursul cărții e poziția autorului față de textele Noului Testament, care nu e aceea a unui teolog, nici a unui filosof, nici estet, ci aceea a omului de pe stradă. Forța uluitoare a textului rezidă în această poziționare de vis, care dă peste domnul Pleșu (domnul Pleșu dă peste ea) așa cum dă trenul peste o roabă și o învârte pe cer (cum frumos se exprima un mare necreștin necontemporan, cetățeanul tinichigiu Lenin). Odată poziționarea fixată de pereții nacelei, chestiile de nuanță, de talent, de încheietură pot intra în joc și săpa crenelurile cu finele lor detalii.