Păpușa de cârpă nu era una oarecare. Ea avea o meserie foarte bine definită. Aceea de a-l înveseli pe băiețelul ce-i era stăpân și prieten. Și se achita de datoria sa cum nu se poate mai bine. Asta până când băiețelul, primind alte jucării, mai moderne, s-a gândit că vechea lui păpușă de cârpă nu mai este bună de nimic și a aruncat-o pe fereastră. De aici, păpușa este înhățată de o cățea care-o duce puilor ei să se joace cu ea. După ce aceștia se plictisesc de joacă, stăpânul lor o aruncă la gunoi, de unde este luată de un om nevoiaș ce își dorește să o vândă. Iar de cumpărat, o va cumpăra chiar bunica băiețelului care a aruncat-o și care de la un timp tot plânge de dorul ei. Așa se face că după puțin timp, păpușa de cârpă ajunge din nou în brațele băiețelului și îi readuce acestuia bucuria pe chip.
„Păpușa de cârpă” este o poveste simplă dar frumoasă, cu un înțeles, pe cât de simplu, pe atât de folositor: niciodată să nu desconsiderăm prietenii vechi și nici măcar lucrurile vechi, chiar dacă noutățile ivite între timp par mai frumoase, mai interesante, mai haioase. Că vechimea dă adevărata savoare atât a prieteniilor cât și a lucrurilor de care ne înconjurăm spre a ne fi de folos.
