„Păpădiile” este ultimul roman al scriitorului japonez, Yasunari Kawabata. Autorul a început acest roman în anul 1964 și l-a abandonat în 1968, după primirea premiului Nobel pentru literatură. Romanul a rămas neterminat deoarece Kawabata nu a mai reușit să revină asupra textului, fiind puternic marcat de sinuciderea prietenului său, Yukio Mishima, în anul 1970. Kawabata se va sinucide la rândul său în anul 1972.

Romanul este construit în jurul internării într-un ospiciu a tinerei Ineko, care suferă de cecitate corporală, o afecțiune rară ce se manifestă prin incapacitatea de a zări, în anumite momente, diferite părți ale corpului interlocutorului. Nu poate fi stabilită cauza acestei boli, astfel că nu se știe dacă la baza ei stă trauma morții tatălui ei sau delicatețea acestei tinere. Iubitul fetei, Hisano, crede că dragostea lui o poate vindeca pe Ineko, însă mama fetei este sceptică în privința soluției lui Hisano și caută rezolvarea psihiatrică a problemei. În continuare, romanul este o conversație între iubitul fetei și mama acesteia în jurul unor teme esențiale. Dialogurile din roman aduc față în față o serie de concepții din cultura și civilizația japoneză.

Acțiunea se desfășoară în orașul Ikuta. Prin acest oraș trece râul cu același nume, iar pe malurile râului cresc foarte multe păpădii. Din acest motiv atmosfera orașului este luminoasă și caldă ca o floare de păpădie. În contrast cu această atmosferă de primăvară se află ceva ce nu i se potrivește, și anume spitalul de nebuni. Pacienții spitalului sunt izolați de lumea exterioară, însă ei își anunță existența prin sunetul clopotului de la templul budist, de lângă spital. Kawabata prezintă imaginea clopotelor care se înscrie în sfera frumuseților efemere cu reverberații în lumea lăuntrică. Prin intermediul sunetului clopotelor, nebunii transmit realitatea existenței lor, chiar dacă ceilalți aud doar un clopot care bate la anumite ore fixe.