După cum spunea rapsodul în viață Nas în N.Y. State of Mind: "I never sleep 'cause sleep is the cousin of death". Și poate e o idee bună să nu dormi. Somnul îți poate aduce vise. Și poate te pune dracu' să le raportezi funcționarilor imperiali și apoi te trezești chemat la Palatul viselor pentru 'lămuriri suplimentare'. Și odată ce intri în labirintul birocratic inventat de Kadare sunt șanse să ieși de acolo între patru scânduri.

Tabir Saray, sau Palatul viselor, e creația diabolică al lui Kadare în încercarea sa, reușită zic eu, de a-și crea propriul Infern. Un minister fictiv într-un Imperiu Otoman departe de zilele sale de glorie, Tabir Saray e o mașinărie rece, ca mai tot ce este birocratic, în care mii de slujbași, funcționărași și maeștri adună, triază și interpretează visele oricărui locuitor al Imperiului care dorește să le împărtășească. Complexul proces nu era efectuat doar așa, în dorul lelii. În fiecare lună, maeștrii alegeau Marele Vis pentru a fi prezentat sultanului. Iar în baza Marelui Vis, aparatul de stat otoman lua tot felul de decizii cu rezultate în plan real.

Mark-Alem e un tânăr de viță nobilă din marea familie a Qyprilliilor. Unchii săi sunt guvernatori și viziri iar el bate ezitant la porțile Palatului cu o scrisoare de recomandare în buzunar. Statutul familiei îl ajută să urce rapid pe scara ierarhică dar, în curând, se vede prins în mecanismul Palatului și nu numai.

Scriitura lui Kadare te face să te temi de Minotaur la fiecare colț. Palatul viselor e gigantic și misterios, cu coridoarele sale interminabile și lipsite de orice indicație scrisă și cu multitudinea sa de uși și încăperi aproape identice. Funcționarii înșiși parcă încetează a mai face parte din lumea celor vii și par să se scufunde cu totul în lumea viselor altora și în uriașul proces birocratic necesar catalogării și descifrării lor. Dacă ați mai avut treabă pe la primărie, s-ar putea să vă ia cu frisoane.