Pădurea Norvegiană mi-a depășit cu mult așteptările, teleportându-mă în anii 60’ printre studenții din Tokyo. Deși o scriere relativ ușor de urmărit, am fost absorbită de aspecte precum complexitatea personajelor, intensitatea trăirilor acestora, dilemele etice, preferințele lecturale și chiar alegerile muzicale.

 Toru Watanabe este măcinat de-a lungul romanului de pierderea celui mai bun prieten, Kizuki, dragostea și grija pe care i-o poartă lui Naoko, sentimentele pe care le nutrește pentru Midori, moralitatea îndoielnică a lui Nagasawa și în cele din urmă, moartea lui Naoko. Cel din urmă eveniment este punctul în care Watanabe simte că se pierde pe el însuși, că-și pierde scopul și identitatea, că a încălcat cea mai de preț promisiune făcută și pleacă într-o călătorie, fără țintă. Finalul, însă, lasă imaginația cititorului să zboare, căci Watanabe își recunoaște sentimentele pentru Midori, iar aceasta nu-l respinge, așa cum obișnuia să facă.

Mi-aș fi dorit ca această carte să nu se termine niciodată și consider că este unul dintre acele romane care îți schimbă percepția despre moarte, fragilitatea umană și lucrurile făcute la timp.

„ Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață. ”