Deși celebru mai cu seamă pentru capodopera sa, „Maestrul și Margareta”, Mihail Bulgakov nu este cu nimic mai prejos nici în nuvelele sale, în care reușește, cu mână sigură, să creeze și să dezvolte în puține pagini imagini și situații ce frizează realitatea, scoțând la iveală setea de fantastic și de absurd a omului din toate timpurile, mai cu seamă prin faptul că îmbină în mod desăvârșit realitatea cu fantezia, astfel încât totul devine cât se poate de verosimil. Iar cele două nuvele cuprinse în acest volum sunt foarte grăitoare în acest sens. 

În „Ouăle fatale”, profesorul Persikov, descoperind mai degrabă din întâmplare o „rază a vieții” care accelerează dezvoltarea celulelor într-un ritm amețitor, este luat în vizorul autorităților și monitorizat fără încetare. Iar când o molimă bizară ucide toate găinile de pe teritoriul U.R.S.S.-ului, aceleași autorități îl forțează să folosească „raza-minune” pentru a crea în laborator găini noi pentru cei rămași fără hrană. Numai că, în loc de găini, din ouă ies struți gigantici și reptile uriașe, care aruncă în aer toată securitatea națională. 

În „Diavoliada”, un funcționar mărunt, ca mai toți funcționarii din literatura rusă, pe nume Korotkov, se trezește demis din funcția sa, fără nicio motivație și fără nicio argumentație. În încercarea sa de a demonstra că la mijloc se află o regretabilă eroare, el se adâncește într-un vertij birocratic în care are toate șansele să-și piardă mințile, pentru că nimic nu mai are logică. De bună seamă, ambele nuvele sunt critici subtile la adresa autorităților sovietice din prima perioadă de după Revoluția din Octombrie, care, în încercarea lor absurdă de a deține puterea absolută, n-au precupețit niciun efort în a culca la pământ orice scară a valorilor, astfel încât, niciun edificiu social, cultural sau moral nu a mai putut rămâne în picioare, spre a da vieții acea valoare de adevăr atât de necesară pentru a-și urma cursul ei firesc.