Cu siguranță, Orașul ambasadei e unul dintre cele mai inteligente și mai fascinante romane SF citite în acest an. Un roman care imaginează o rasă extraterestră total diferită de umanitate, un soi de alteritate maximă: o rasă înfiorătoare ca aspect (gazdele, așa se numește această rasă au formă de păianjeni/insectă/fluturi/crabi), incredibil de avansată tehnologic, deși toată tehnologia se bazează pe o simbioză de mecanic-organic ce comunică telepatic și pentru care limbajul e unul denotativ. Orice cuvânt exprimă un singur lucru și doar un lucru care există. Gazdele nu pot minți, nici nu pot să-și imagineze lucruri pe care nu le-au văzut și care nu au un nume. De altfel, ceea ce nu există în limbajul lor, nu are nicio importanță pentru ei.
Omenirea și-a construit un mic oraș pe planeta Gazdelor. Un oraș-ambasadă menit să comunice cu această rasă ciudată și să facă comerț tehnologic. Ambasadorii umanității sunt, în marea lor majoritate, gemeni sau clone, tot timpul un cuplu, pentru a putea vorbi simultan și a gândi asemenea. Am uitat să vă spun că Gazdele vorbesc folosind două orificii, așa că limbajul lor arată ca o fracție în transcriere și e rostit de două guri cu două voci diferite, însă simultane.
Contactul cu omenirea derutează civilizația Gazdelor. Limbajul folosit de ambasadori poate fi manipulat în scopuri politice și în scurt timp vom avea un adevărat conflict pe planeta Gazdelor și o luptă sângeroasă pentru supraviețuire. China Miéville imaginează o lume fascinantă, în care teoriile limbajului și semiotica devin probleme cotidiene. Un roman filosofic, cu suficient suspans și personaje bine construite. Un roman cu roboți care bântuie melancolici străzile Ambasadei. O minunăție, ce mai!