În 1986, câțiva puști plictisiți din cauza părinților și a școlii decid să-și facă propriul cod secret prin care să-și comunice noutățile. Așa că încep să deseneze cu cretă pe asfalt omuleți și diverse semne pe care doar ei le știu. Fiecare dintre ei folosește o anume culoare a cretei, iar când intră în conflict cu băieții mai mari știu că codul secret e cu adevărat important. Până într-o zi, când semne asemănătoare celor desenate de ei îi conduc în pădurea din apropiere unde găsesc cadavrul unei tinere, decapitat.
Treizeci de ani mai târziu, doar amintirile cazului nerezolvat de poliție și uneori fragmente de coșmar par să mai readucă în fața ochilor povestea din pădure. Însă Eddie, unul dintre puștii de atunci, devenit între timp profesor în același orășel, se reîntâlnește cu un alt prieten care pare să știe cine e criminalul nedescoperit. Vestea stranie coincide cu primirea unei scrisori anonime având aceleași desene ciudate folosite de Eddie când era copil. Apoi își dă seama că toți cei implicați au primit scrisori anonime și groaza pune din nou stăpânire pe vechea gașcă, destrămată de-a lungul anilor din cauza certurilor și a unui accident violent care a distrus pentru totdeauna prietenia dintre ei.
E clar că cineva îi cunoaște îndeaproape și după douăzeci de ani a decis să ucidă din nou. C.J. Tudor construiește un thriller care își poartă cititorul de-a lungul celor doi ani importanți: 1986 – anul crimei și 2016 – anul în care amintirile de coșmar prind viață și par să amenințe liniștea fragilă. Mici secvențe aproape horror, un joc al amintirilor și al minciunii care îngreunează aflarea adevărului și groaza în fața necunoscutului fac din „Omul de cretă” un roman care se citește foarte repede și care te conduce pe multe piste greșite. Adevărul e mult mai simplu, însă urzeala minciunilor îl maschează până înspre ultimele pagini.
