Anul 1947 este anul debutului în proză a lui Gabriel Garcia Marquez, cel ce avea să devină părintele realismului magic și unul dintre cei mai iubiți și apreciați scriitori din toate timpurile. Prima poveste, intitulată A treia resemnare, surprinde gândurile și senzațiile unui mort aparent, a unui bărbat care, deși așezat în sicriu încă din copilărie, prezentând aproape toate simptomele morții, a continuat să crească, fiind în tot acest timp îngrijit de mama sa. Ajuns la vârsta maturității, el constată că nu mai crește și se teme ca nu cumva cei vii să creadă că a murit într-adevăr și să îl îngroape de viu, urmând să fie apoi conștient de propria-i descompunere.
Până în anul 1955, scrie mai multe povești în aceeași manieră, inițial publicate în reviste, apoi abandonate, sub stigmatul „primelor încercări literare” ce nu merită adunate într-un volum. Au fost totuși publicate în anul 1974 în volumul Ochi de câine albastru. Fără a fi întru totul geniale, prozele de început ale lui Marquez nici nu pot fi catalogate doar drept „încercări”, cel puțin unele dintre ele, fiind adevărate bijuterii stilistice. Ba mai mult, ele chiar formează împreună un ciclu unitar. Ceea ce le unește este, dincolo de maniera stilistică, în care se întrezărește deja realismul magic de mai târziu, tema în jurul căreia sunt construite fiecare dintre ele, și anume, fragila și totuși dura barieră dintre lumea reală și cea ireală. Personajele sale sunt condamnate la a nu putea trece „dincolo”, chiar dacă prin aceasta se înțelege fie moartea, fie visul, fie lumea din oglindă, fie lumea de dincolo de bariera propriei minți.
Astfel, primele povești ale lui Marquez sunt dominate de sentimentul fatalității, al neputinței, al groazei, al frustrării. Fiecare dintre acestea este un strigăt pentru eliberarea din chingile percepției, izvorât din dorința de a depășii hotarele lumii acesteia atât de limitate.
