Poetul Nicolae Teoharie își trage seva creatoare din arealul geografic din care s-au remarcat de-a lungul timpului scriitori extrem de valoroși ca Ștefan Bănulescu, Constantin Țoiu, Nicolae Stan, Alexandru Bulandra sau Mircea Dinescu, mai precis din Bărăganul Ialomiței. Poemele sale din volumul O zi pe care am locuit-o cândva ne poartă într-o lume crepusculară, localizată la hotarul dintre vis și realitate, locuită nu atât de sine însuși, cât mai degrabă de singurătatea sa, devenită entitate de sine stătătoare, persoană și chiar personaj; o lume rămasă captivă într-o buclă temporală ce pendulează între sfârșitul unei lumi și începutul alteia, fără a zăbovi vreun moment în timpul istoriei reale.

Poetica lui Nicolae Teoharie se distinge în primul rând printr-o cultivare generoasă a metaforei, într-o perioadă în care poeții par a fi uitat cu totul de această bijuterie stilistică; apoi prin înglobarea unor influențe nepieritoare din marii poeți români ai secolului XX, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gellu Naum sau Cristian Popescu, într-un discurs poetic unitar și original, dar mai ales percutant. Voi reda aici, spre exemplificare, câteva versuri din volum: „sunt captivul unei vieți în declin./ spațiul meu locativ, umplut cu oase,/ carne și sânge, acoperit cu o piele pe alocuri/ păroasă, acest spațiu este eu - // o singurătate golită de orice direcție/ care a luat din mers un tramvai interbelic/ și se deplasează într-un vagon de clasa a treia,/ bâțâindu-se cu o candoare inepuizabilă spre/ un anotimp în alcool”.