Virgil Mazilescu este un poet nu foarte cunoscut publicului larg, iar acest fapt este fără doar și poate o mare nedreptate ce i se face atât lui cât și operei sale. Neșansa lui vine din faptul că a creat și publicat o poezie atipică, atât la nivelul sintaxei cât și al abordării tematice și estetice, într-o perioadă în care direcția oficială a poeziei, dictată direct de la partid, era cea a realismului socialist, în care trebuiau proslăvite „binefacerile” socialismului românesc. Ori el nu a vrut cu niciun chip să se afilieze acestui curent, rămânând tributar suprarealismului și onirismului, ba chiar depășindu-le, printr-o sintaxă în care ultimul cuvânt îl are de spus originalitatea.
De la el ne-au rămas versuri ce cu siguranță vor rămâne în memoria colectivă a cititorilor de poezie, cum ar fi: „tu dormi iubita mea. sunt singur am inventat poezia și nu mai am inimă” sau „viață moarte viață moarte/ pentru că noi ne-am despărțit până acum de o mie de ori/ pentru că noi ne-am despărțit de o mie două sute patruzeci și patru de ori/ noi nu ne mai putem despărți niciodată niciodată/ oh salvie levănțică iasomie trandafir”.
În timpul vieții, Virgil Mazilescu publică doar patru volume, într-un decurs de cincisprezece ani: „Versuri” (1968), „Fragmente din regiunea de odinioară” (1970), „Va fi liniște, va fi seară” (1979) și „Guillaume, poetul și administratorul” (1983). Prin intermediul antologiei „O precizie cu adevărat înspăimântătoare”, poetul și editorul Teodor Dună, coordonatorul acesteia, propune iubitorilor de poezie o selecție de aproximativ 80 de poeme din întreaga poezie mazilesciană, menită atât să-l facă cunoscut celor ce nu au avut șansa de a-l citi anterior, cât și să-l redea celor ce l-au citit doar sporadic, dar s-au îndrăgostit de poezia lui.
