Am citit O mie nouă sute optzeci și patru cândva între copilărie și adolescență. Era prea devreme pentru mine ca să înțeleg toate referințele istorice și politice. Aveam, cel mult, o idee foarte vagă despre cum se desfășura viața în comunismul românesc, astfel încât cele mai comentate aspecte ale romanului mi-au scăpat.

Mi s-a imprimat în conștiință un singur episod, care constituie pentru mine, miezul acestei cărți și care continuă să definească, în mintea mea, orice tip de opresiune, fie ea politică, socială sau individuală. Este vorba despre episodul din Camera 101, în care am urmărit îngenuncherea individului prin teroare: în care vedem desfășurat procesul coșmaresc al transformării în instrument, al eradicării umanității în numele (doar în numele, fără nici un alt scop) tiranului; în care insul este dezbrăcat pe rând de toate straturile protectoare, până rămâne doar sâmburele pulsând de groază al ființei; în care aflăm că victoria permanentă și inexpugnabilă este cea asupra minții, iar arma cea mai de temut este subjugarea și alinierea conștiinței.