Pentru un insomniac, una dintre cele mai plăcute lecturi este tocmai despre ceea ce îi înveninează zilele și îi oțetește nopțile. Am descoperit cartea tocmai într-o astfel de seară, când, așezată comod pe balconul meu, am început să citesc despre insomnie în istorie. Nu aveam nevoie și nici nu mi-ar fi plăcut să dau peste una dintre cărțile acelea ce încearcă să te vindece prin diverse tehnici și nici peste ceva tratat medical despre motive și mecanisme. Însă o descriere despre somn și nesomn prin istorie și artă mi-a prins cum nu se poate mai bine. Fiindcă nu m-am mai simțit singură noaptea. Fiindcă n-am mai simțit nevoia să mă victimizez, fiindcă am înțeles mai bine că insomnia este o temă recurentă în istorie și-n cultură, că ea apare din cauza unor temeri (de animale sălbatice, infractori) sau datorită unor lucruri plăcute, precum îndrăgostirea. Am aflat mai multe despre ritmurile circadiene și despre orașele (prea) luminate care nu dorm niciodată. Și despre multe altele. Până la urmă, consider că o asemenea cunoaștere câștigă împotriva oricărei cărți de self-help.