Este ajunul Crăciunului și micul Theodore este singur acasă. Părinții sunt încă la muncă, departe de casă, iar bona și-a luat și ea liber, să se reculeagă singură în noaptea sfântă. Cu toate acestea, el se încăpățânează să împodobească bradul. În cutia cu podoabe nu găsesc însă decât rotocoale de vată veche, o instalație stricată, câteva globuri sparte și doar patru decorațiuni ceva mai deosebite, deși nici pe acestea nu le ocolise trecerea timpului: un căluț de lemn, un măcăleandru cu penajul ciufulit, un soldat de tinichea cu o tobă cam ruginită și un înger cu aripile zdrențuite. 

Chiar și așa, Theodore a împodobit bradul de Crăciun așa cum a putut el mai bine. Apoi s-a dus la fereastră și a început să privească în noapte, sperând că își va zări părinții venind. Și cum stă el dus pe gânduri, vede o stea căzătoare și nu ezită să își pună o dorință: să nu mai fie atât de singur. Și spre marea lui surprindere, dorința i s-a îndeplinit deîndată: toate cele patru decorațini au prins viață. Și nu doar așa, în sensul că au început să își miște mâinile și picioarele, ca niște jucării pe baterii, ci viață adevărată, cu dorințe și sentimente. Astfel, îngerul își dorește aripi noi, măcăleandrul vrea să învețe și el să cânte ca orice pasăre normală, căluțul nu se mai satură să roadă tot ce-i iese în cale, iar soldățelul de plumb își dorește, nici mai mult nici mai puțin, decât să iubească. Și cum în noaptea de Crăciun orice dorință se împlinește, niciunul dintre ei nu va rămâne cu sufletul neîmpăcat. Și bineînțeles, nici micul Theodore. 

Însă cum anume a reușit fiecare să-și ducă la îndeplinire dorința arzătoare, veți afla singuri citind această minunată poveste de Crăciun, scrisă cu foarte multă duioșie și asezonată, în spiritul sărbătorilor, cu puțin suspans, puțin umor, și un strop de dragoste din cea mai pură esență de dragoste. Bine, ceva mai multă dragoste, doar este Crăciunul.