O bătrânică ce locuia singură-singurică se plângea mereu. Dar nu de singurătate, cum s-ar putea crede și cum ar fi fost și firesc. Ci că nu are destul spațiu în căsuța sa. Un bătrân înțelept o îndemnă să ia cu sine în casă, rând pe rând, găina, capra, porcul și vaca. Iar bătrânica făcu întocmai, deși cu fiecare nou colocatar, casa devenea tot mai mică, până când nu mai avea loc nici măcar de-un strănut. Apoi, tot la sfatul bătrânului înțelept, le dădu pe toate afară. Abia atunci realiză bătrânica nemulțumită, că ceea ce ea credea a fi o cutie, era de fapt un palat, în care avea loc să facă tot ce își dorea. 

Această scurtă poveste este, pe cât de simplă, pe atât de profundă. Ne arată că adeseori, nemulțurile noastre nu sunt altceva decât niște mofturi inutile și neîntemeiate ce nu fac decât să ne împiedice să vedem adevărata frumusețe a vieții. S-ar zice, după conținut, ilustrații și manieră narativă, că este o poveste pentru copii. Dar eu aș zice că nu ar strica nici adulților să se oprească puțin și să mediteze la morala acestei fabule moderne. Nu numai că ar fi un repaos util, dar va fi cu siguranță și o desfătare literară, pentru că traducerea în stil poetic a lui Florin Bican cucerește fără doar și poate să descrețească până și cele mai încruntate frunți.