Așa cum se știe, scriitorul Albert Camus a fost un adept înflăcărat al curentului filosofic numit „existențialism”, mai exact al acelei forme a existențialismului formulată de filosoful francez Jean-Paul Sartre, care afirma, printre altele, că nu există nici Dumnezeu, nici viață viitoare, că omul își este sieși suficient, iar singura finalitate a vieții acesteia este neantul. 

În cele patru eseuri confesive adunate în volumul „Nunta” el ilustrează într-o manieră literară sistemul său de valori ce are în centru ideea unei nunți metaforice a omului cu lumea, înțeleasă ca natură, ca tot ceea ce poate fi văzut, atins, experimentat, înțeles, trăit. Scrierile sale sunt îndemnuri sau chiar imperative adresate omului universal de a trăi fiecare clipă a vieții cu maxim de intensitate și de a se lăsa furat în extaz de fiecare frumusețe a naturii. Pentru el, moartea nu are nicio dimensiune metafizică. Totuși, o urăște visceral, considerând-o, pe bună dreptate pentru unul ce nu crede în nemurirea sufletului, cea mai mare nenorocire, cea care îl privează pe om de desfătarea paradisului acestei vieți. 

O carte scrisă într-un stil deosebit de vibrant, vocea narativă oscilând între dulceața desfătării și furia neputinței de a evita sfârșitul definitiv al acesteia. O lectură ce poate fi la rândul său o desfătare, atât pentru adepții existențialismului ateu, cât și pentru cei ce nu fraternizează cu acest sistem filosofic. Și aceasta deoarece aici, poate mai mult ca în altă parte, Albert Camus ni se înfățișează și ca poet, și încă unul din stirpea lui Walt Whitman.