Anton e un puști retras care va deveni încet, încet un tânăr timid, cu destule probleme de comportament, apoi un soț violent, un tată abuziv și cu înclinații homosexuale, ca să sfârșească morocănos și singur, departe de toți cei apropiați. Memoria lui afectivă îi reține doar pe bunică, singura care îl iubea și el știa asta, și pe o tânără de care fusese îndrăgostit fără a avea curajul să o spună. Întreg romanul e un soi de galop prin viața lui Anton, noi citim fragmente din jurnalul său, fragmente amestecate asemeni unui puzzle dezasamblat.
Viața lui Anton e violentă, tristă, macabră și deseori îngrozitoare pentru cititorul jurnalului său. Geo Dumitrescu creează un personaj căruia nu îi iese aproape nimic, deși la maturitate devine un pianist cunoscut, din ce ne dăm seama. Însă tot ce rămâne în prim-plan sunt izbucnirile de violență și de ruptură. Toate presărate de-a lungul întregii vieți. Vocea lui Anton e mai monotonă decât mi-aș fi dorit, vărsta pare să se observe destul de puțin în evoluția jurnalului său.
Una peste alta, Numele meu este Anton e recomandat fanilor lui Chuck Palahniuk. Are ceva din violența gratuită și senzația de infern fără ieșire pe care am regăsit-o în unele din prozele sale.
