În anii celui de-al Doilea Război Mondial, Elie (Eliezer) Wiesel trăia împreună cu familia sa, în mica comunitate evreiască din Sighet, care pe atunci se afla între granițele Ungariei hortiste. La cei șaispreze ani ai săi, acesta nu își dorea altceva decât să aprofundeze tainele Cabalei și ale Zoharului, să devină un mistic, un inițiat, să se apropie mai mult de Dumnezeu. Deși an după an, zvonurile despre existența unor lagăre de muncă forțată reveneau tot mai des, evreii din Sighet nu le luau foarte în serios, sau cel mai adesea, bazându-se pe faptul că Armata Roșie reporta victorie după victorie împotriva lui Hitler, se agățau de speranța că războiul se va termina curând și ei nu vor mai fi nevoiți să își părăsească casele. Însă în 1944, teroarea nazistă ajunge și la Sighet, și din nefericire, rușii sunt încă departe. Așa că evreii de aici sunt mai întâi cantonați într-un ghetou la marginea orașului, apoi transportați în condiții inumane la Auschwitz. Mama și sora lui Elie Wiesel sunt ucise chiar în prima noapte, dar el și tatăl său rezistă tuturor trierilor și sunt forțați să muncească, fiind cu regularitate bătuți, înfometați, amenințați, terorizați, până la sfârșitul războiului, timp în care trec prin toate cele patru lagărele de exterminare: Auschwitz, Birkenau, Buna și Buchenwald. Din păcate, tatăl moare cu puțin înainte ca americanii să elibereze toți deținuții evrei. Fiul îi va supraviețui, dar purtând pentru tot restul vieții în suflet, rana provocată de acea „noapte nesfârșită și de șapte ori zăvorâtă” care a fost experieța din lagăr.
Bineînțeles, s-ar putea spune că mărturia lui Elie Wiesel nu este decât una din miile de mărturii, care mai de care mai sfâșietoare despre ororile Holocaustului îndreptat împotriva evreilor de către Hitler și ai lui. Prin ce se deosebește însă această mărturie? Poate prin faptul că descrie mai puțin chinurile fizice, sau cel puțin nu lasă să cadă accentul pe ele, ci mai curând vorbește despre uciderea sufletească, despre pierderea credinței în Dumnezeu, despre pierderea oricărei urme de empatie față de cel de alături și despre hrănirea instinctului de conservare, adeseori cu nepăsarea crasă față de suferința semenului. Altfel spus, Elie Wiesel dă mărturie despre dezumanizarea evreilor și implicit și a sa, care nu și-a putut ierta niciodată faptul că, prins în mașinăria morții, a ajuns în punctul în care să nu îl mai doară suferința și moartea tatălui său, pe care îl vedea mai mult ca pe o piedică în calea propriei sale supraviețuiri. Pentru această mărturie și pentru modul activ în care a militat pentru drepturile fundamentale ale omului, odată ajuns la vârsta maturității, Elie Wiesel a fost recompensat în anul 1986 cu Premiul Nobel pentru Pace.
