Nu știu cum este prin alte țări, dar la noi în România, religia și implicit Biserica, fie ea ortodoxă, catolică sau protestantă, au devenit principalul factor de dezbinare în popor, de polarizare a românilor, între bigoții religioși și cei revoltați împotriva „sistemului”, adică a practicilor „neortodoxe”, cum ar fi corupția și atitudinea complet necreștinească de care se fac vinovații unii preoți sau ierarhi ai Bisericii. Problema este foarte sensibilă nu atât din cauza faptului că vorbim despre o instituție de natură divino-umană, cât mai ales din pricina faptului că ambele „tabere” se raportează greșit la subiect. Astfel, cei dispuși să apere Biserica „cu prețul sângelui” sunt de regulă cei care au tendința de a susține orbește realități pe care nu le cunosc în profunzime, iar cei care atacă Biserica cu ură viscerală sunt mânați în luptă, la fel de orbește, fie de dezamăgiri personale, fie de spiritul de frondă caracteristic celor ce nu pot accepta ceea ce, din diferite motive, nu pot înțelege. Așadar, niciuna dintre poziții nu se fundamentează pe o cunoaștere reală și profundă a problemei, în speță, a Bisericii. Iar la cunoașterea reală nu se poate ajunge decât printr-o apropiere de miezul problemei, într-o atitudine cât mai apropiată de luciditate.
Prin cartea sa, Nici toate ale popii (cu subtitlul foarte inspirat Religie fără stres), preotul romano-catolic român Wilhelm Tauwinkl încearcă, și în mare parte și reușește, să desfacă încurcatele ițe ale acestui pseudo-război, acționând în trei direcții esențiale. În primul rând oferă cititorilor o scurtă introducere în lumea Bisericii, descoperindu-le subtilități adeseori ignorate legate de Biblie, istorie bisericească, dogme și norme de etică creștinească. În al doilea rând, discerne, cu dreaptă măsură, între adevăratele abateri sau derapaje ale slujitorilor Bisericii, de ieri și de azi, indiferent de confesiune, pe care le sancționează fără părtinire și pseudo-problemele de care oamenii ignoranți sau de rea credință se agață fără a le cunoaște, pe care se străduiește să le clarifice cât mai pe înțelesul tuturor. Iar în al treilea rând, atrage atenția că religia în sine și implicit credința nu trebuie să fie un motiv de încruntare a frunții și de încordare a mușchilor, ci dimpotrivă, un ambient în care să ne bucurăm de viață, de lumea în care trăim și unii de alții, trăind în bună înțelegere. Iar pentru aceasta, nu se sfiește să apeleze la mici anecdote revelatoare, prin care arată cât sunt de departe de adevăr, cei care fac din credință un motiv de stres inutil.
