Seria biografiilor romanțate de la Polirom a adunat până acum titluri care s-au bucurat, și pe bună dreptate, de o popularitate neașteptată. Zic neașteptată, deoarece, întâlnirea dintre contemporan și filtrul personal al unor nume valoroase în cultura națională poate crea, cu ușurință, ciocnire. Să fi ascultat muzica Mariei Tănase și apoi să o descoperi în luptele ei cotidiene, influențează fără echivoc distrugerea de scenarii. La fel cu Brâncuși, Enescu, Cioran și alții.
Cartea în discuție îl are în prim plan pe Nichita Stănescu, poetul din programele școlare de azi, subiect de BAC pentru mai multe generații. Și ceea ce reușește este să aducă în centru omul Nichita Stănescu, un om care trăiește poezia la cotele ei extreme. Însă fără să respecte un limbaj suspendat de cotidian, transcendental, sau ceea ce am spune noi „aiurea-n tramvai” (nu știu dacă mai spune cineva asta, dar în fine).
Încă din primele pagini, volumul sondează în dimensiunea carnală a umanului, cu bolile și viciile ei, un Nichita Stănescu soldat al propriei vieți, și victimă a propriilor lupte. Deși are un aer de încordare, scriitura despre Nichita Stănescu a surprins o esență doar sugerată în poezia lui, poate, pentru Bogdan Crețu, foarte evidentă.
Cartea merită o lectură atentă măcar pentru o repoziționare de reflector către viața, cu adevărat, a unui om despre care am auzit, doar contextual – Nichita Stănescu.
