La zece ani de la moartea lui Gabriel Garcia Marquez apare volumul Ne vedem în august. Și asta în ciuda faptului că scriitorul columbian nu a vrut ca acest manuscris să vadă lumina tiparului. Dar uite că moștenitorii săi nu au vrut ca ultimele cuvinte literare ale acestuia să rămână necitite. Acest lucru este datorat, în primul rând, perfecțiunii lui Marquez, care în ultimii ani nu s-a mai putut concentra întru totul asupra operei sale. Eu zic că volumul este bun, ba chiar mult mai bun decât al multor altora, așa că nu face decât să aducă un plus de valoare literaturii universale.

Pe scurt, romanul prezintă câteva episoade din viața unei femei de vârstă mijlocie, măritate, care își găsește câte un nou amant în timpul vizitelor anuale făcute pe insula unde este îngropată mama ei.

„Însă i-au trebuit câteva zile până să priceapă că schimbările nu se petrecuseră în lume, ci în ea însăși, pentru că a trecut prin viață fără s-o privească, și abia în anul acela, la întoarcerea de pe insulă, a început s-o vadă cu ochii celui care s-a învățat minte.”

Ce mi-a plăcut la carte, în primul rând, este libertatea cuvântului și a femeii. Nu am simțit nici un fel de ranchiună din partea naratorului față de aventurile protagonistei. Totul este redat ca o oglindire fără ocolișuri a realității femeii, lipsind orice urmă de învinovățire. Asta nu înseamnă că eroina nu o simte, ci că felul în care se deapănă povestea nu ascunde reproșuri sau acuzații.

Este, așadar, un roman feminin, ce explorează feminitatea și dorința unei sexualități libere într-un mod calculat, nu haotic sau lipsit de judecată. Că sunt sau nu de acord cu faptele prezentate nu are nicio legătură cu calitatea textului, ce se vede că a fost lucrat de mâna unui expert al cuvintelor. Sigur, editorul și-a făcut treaba foarte bine, așa cum el însuși o mărturisește, dar baza realizată de Marquez este solidă și bine structurată.

„Atunci când o femeie spune ultimul cuvânt, toate celelalte sunt de prisos.”

Pentru mine aceasta este a treia întâlnire cu stilul lui Marquez, după Dragoste în vremea holerei și Un veac de singurătate și pot să zic că acest roman mai scurt din punct de vedere al numărul de pagini s-a dovedit a fi plin de emoție și emoții, în ton cu celelalte scrieri.