Măgarul Urechilă, ajungând la zilele bătrâneții și nemaifiind folositor ca animal de povară, trăiește nedreptatea de a fi lăsat flămând de către stăpânul său hain. Așa că își pune în cap să meargă la Bremen și să se facă muzicant. Pe drum se întâlnește cu un ogar, la fel de bătrân, pe care de asemenea, stăpânul vrea să-l piardă. Mărinimos, măgarul îi împărtășește planul său și-l convinge să-l însoțească. Li se alătură în curând și o pisică ce nu mai putea prinde șoareci, de bătrână ce era și un cocoș ce urma să fie decapitat și făcut ciorbă. Împreună pornesc spre Bremen, spre a se face muzicanți. Prima reprezentație, și cea mai strălucită, dacă nu chiar singura, o vor da chiar înainte de a ajunge în oraș, în prima noapte ce i-a prins în călătorie. Iar răsplata pentru mărețul lor spectacol va fi una dublă: vor pune pe fugă o bandă de tâlhari și își vor găsi cel mai frumos culcuș cu putință, ideal pentru fiecare dintre ei.

Povestea aceasta, la început tristă, apoi din ce în ce mai veselă, spune un adevăr foarte dureros: de cele mai multe ori, atât oamenii cât și animalele, atunci când din cauza vârstei înaintate rămân fără putere fizică și astfel nu mai sunt de foarte mare folos, sunt fie marginalizați sau de-a dreptul disprețuiți de semenii lor, în cazul oamenilor, fie alungați sau uciș, în cazul animalelor. Însă deznodământul atât de fericit este menit să țină în viață o speranță, anume aceea că bătrânețea nu este totuna cu moartea și că atâta timp cât mintea merge brici, poți face o mulțime de lucruri utile, deci merită să îți trăiești viața la intensitate maximă până în ultima clipă, dându-le astfel peste nas celor care ți-au pus deja eticheta de „inutil”.