Reputatul pictor român, Felix Aftene, a pictat pentru colaborarea livrescă (și firească) cu scriitorul Lucian Dan Teodorovici șaisprezece tablouri, în tehnica ulei pe pânză, reprezentând tot atâtea variațiuni pe tema mustății lui Dali (făcând o paranteză, o glumă și totodată o parafrază din Nichita Stănescu, am putea spune „Din Dali doar mustața, în rest, nimic”). Pornind de la aceste picturi, Lucian Dan Teodorovici a scris un pictoroman prin excelență suprarealist, ceea ce surprinde în mod plăcut, mai ales prin prisma faptului că în ultimii ani, suprarealismul românesc pâlpâia destul de slab, prevestind o stingere a sa iminentă. Dar iată că cineva a avut grijă să amâne catastrofa aceasta culturală (ca o a doua paranteză, de data aceasta cu scop de plasare de indicii, pot spune că am folosit în frazele de mai sus două cuvinte ce se regăsesc în picturile lui Felix Aftene și implicit în povestea lui Lucian Dan Teodorovici).
În mod surprinzător, nu Dali este personajul acestui pictoroman (trebuie să recunoaștem că nici nu ar mai fi avut haz), ci un pictor român anonim, ce are în posesie mustața lui Dali, pe care și-o poate atașa sau detașa după bunul său plac (maniera în care a intrat în posesia artefactului, fiind bineînțeles, incertă, dacă nu chiar suprarealistă), așa cum la fel de bine își poate deșuruba capul spre a-l pune să mediteze sprijinit pe o pernă invizibilă, lăsându-și astfel tâmplele cuprinse de frunze de laur (în varianta gastronomică, dafin), și care își poate scoate ochiul pentru a i-l oferi unui fluture alb, mâhnit că nu are ochi mai mari să vadă toată frumusețea lumii acesteia. Altminteri, un artist ca toți artiștii, ce poate vorbi și cu păsările și cu insectele și cu peștii și în fond, cu cine vrea el, și care nu doar vede culori, ci aude, simte, miroase, respiră și mai ales gândește (în) culori. Deși risc un truism, voi mai spune și că pictorul nostru (zic al nostru pentru că este român) se va „întâlni” în paginile acestei cărți și cu Van Gogh, cu Picasso și Dora, cu Edvard Munch, cu Jackson Pollock, cu George Seurat, cu alți pictori mai mult sau mai puțin celebri și bineînțeles cu Salvador Dali în persoană, despre care nu voi spune acum dacă și-a revendicat sau nu celebra mustață. Dar cu adevărat spectaculoasă a fost întâlnirea sa cu un zeu și un filozof cu ascendent în zeu, pe numele lor reale sau mitologice Prometeu și Diogene.
Mai pe scurt, cei doi artiști au pus la cale o explozie de suprarealism, ale cărei scântei duc în toate cele o mie de zări, purtându-și cititorii și privitorii prin cele mai fascinante universuri ale gândurii, simțirii, visării și creativității.
