În ”Aleph”, Borges își permite să demitizeze. Aşa cum Aleph este punctul ce conţine întregul univers, universul literar borgesian se regăseşte în Aleph: oglinzi, labirinturi, vise, biblioteci infinite, cuţitari gaucho, tigri transparenţi sunt teme şi motive la care autorul se întoarce mereu pentru a demonstra ceea ce a susţinut întotdeauna, că lumea e o carte ce se rescrie la infinit. Dar o carte pe care Borges nu uită să o scuture de praf și să o atingă, spre a ne deschide calea prin imaginația lui, de orb vizionar, mereu pus pe demitizat umanul, în care lângă o gașcă de cuțitari, crește o poveste, pe care nu ne lasă să o citim fără a ne tulbura gândirea. Nu poți citi Borges și rămâne apoi la fel de nepăsător în fața mircolului. Te trezești fabulând pe marginea unui lucru nesesizabil aproape, care capătă valențe de dinamită magică.

Tennessee Williams a fost un scriitor care a știut ce să ia și ce să dăruiască cinematografiei și literaturii anilor ’40-’50. Nu și-a însușit titluri onorifice, nu s-a cocoțat pe norii cei mai denși ai succesului. Nu, el a văzut viața ca pe un șir interminabil de lucruri mai mult sau mai puțin plăcute, fiind un om depresiv și bântuit de proprii demoni interiori. În Memoriile unui bătrân crocodil se observă cu ochiul liber faptul că omul din spatele rândurilor este un om extrem de simplu, sfâșiat pe dinăuntru de neîmplinirea unei iubiri care nu mai există, sperând că scrisul îl va salva.

Aceasta este o lovitură de stat adevărată: să faci religia fundamentală a unui popor să devină caraghioasă, evidențiind că extremele și tradițiile lui urmate orbește nu sunt cea mai bună cale. Evident, pudibonzii și sfinții islamici s-au răsculat și, de-aici, și tevatura romanului. E de ajuns să citești doar câteva romane ale lui Rushdie și nu ai cum să nu simți (pe degete, chiar) misticismul și derapajul fantezist la ale cărui curbe ne obligă să ne lipim de scaunul de copilot.