Stilul descriptiv al lui Le Clezio este predominant unul liric, ușor senzual și aproape electric. Imaginarul acvatic cu toate subterfugiile ei, de la păsări, la pești-pisică, plante și respirația înceată a mării, ocupă un loc central în toată cartea.

Chiar dacă nu este propriu-zis un roman, Castelul de sticlă este construit ca unul și se citește ca pe o poveste de aventuri. Nu există cavaleri și prințese, dar există o familie atipică, mama, tatăl și trei copii, două fete și un băiat, care trăiesc după bunul (sau răul) lor plac, departe de normele sociale, mereu pe drum, dintr-un loc în altul, mereu parcă fugăriți de cineva (tatăl invocă FBI-ul pentru a da o aură de mister și pericol, dar de fapt este vorba de recuperatori sau oameni cu care el s-a certat, atunci când a fost dat afara sau a plecat cu artificii de la vreun job de ocazie) și mereu în luptă pentru supraviețuire. Autoarea, unul din copii, scrie această carte a copilăriei pe drumuri, la multă vreme după ce a crescut, a plecat de lângă familie, la 13 ani, și trăiește o viață diferită.