Ce are în comun cu celelalte distopii? Controlul absolut de tip orwellian: locuitorii au un limbaj restrictiv, întrucât nu au voie să-și exprime emoțiile sau sentimentele cele mai înalte, precum iubirea. De altfel, conștiința asupra iubirii și a morții nici măcar nu există. Moartea unui cetățean înseamnă „punerea pe liber”.(…) Locuitorii sunt pașnici, nu există teroare, grijă sau suferință, oamenii de o anumită vârstă se îmbracă la fel, nediferențiendu-se, copilăria ține până la vârsta de 12 ani după care are loc un ceremonial special, în care fiecăruia îi revine în funcție de merite câte o responsabilitate (născătoare, director de recreații, crescător, etc). Totul este măsurat și chibzuit, iar ce e mai rău e faptul că nimeni nu bănuiește că lucrurile ar putea sta și altfel.

Strada dughenelor întunecoase poate fi interpretată și ca un joc indescifrabil al memoriei, un labirint care pare că nu se mai termină, un joc de-a baba oarba cu propria minte care nu vrea să renunțe la cortina ce ascunde atâtea secrete. Nu știu de ce, dar romanul are acea angoasă întâlnită la scriitorii de sfârșit de secol XIX, un fel de resemnare în fața sorții și poate și a morții.