Poeta Ligia Keșișian, cunoscută în lumea cultural-artistică și ca director artistic al unor festivaluri multi-culturale: Kinodiseea și Balkanik Festival, și mai nou ca DJ-one woman show ce își propune să readucă în prim-planul scenelor de club artiști din zona muzicii lăutărești autentice, și-a lansat în toamna anului 2019, la doi ani de la „seismicul” debut cu volumul Mici cutremure (editura Charmides, 2017), cel de-al doilea volum de poeme, intitulat Miss Houdini, apărut tot la editura bistrițeană Charmides. Aș spune dintru început că acest nou volum se diferențiază de cel dintâi în primul rând printr-o mai mare concentrare de imagini, de stări, de tensiuni. De asemenea este și foarte compact, poemele țesându-se în preajma personajului Miss Houdini, fără îndoială un alter ego, conceput în registrul oniric, al autoarei.
Numele domnișoarei fiind inspirat de cel al celebrului iluzionist american de origine maghiară, Harry Houdini (Erik Weisz), rămas nemuritor grație abilităților sale de a se face nevăzut, și de a apărea uluitor în alt loc, principala super-putere a acesteia este aceea de a dispărea sau de a se ascunde, dar nu spre uluirea unui public ahtiat de senzațional, ci mai curând pentru a se proteja pe sine de propriile trăiri ce ating uneori cote alarmante. Și unde să te ascunzi de propria-ți viață, când se dezlănțuie furtuna existențială, dacă nu în vis, în carapacea impenetrabilă a fanteziei, locul în care ai deplina libertate de a-ți construi o lume după placul sufletului. Cu toate acestea, poemele Ligiei Keșișian din acest volum ar putea fi însoțite de avertismentul „nerecomandat cardiacilor”, fiind presărate la tot pasul cu scene de violență extremă (mutilări și auto-mutilări). Însă ceea ce face ca acestea să nu-i producă totuși cititorului (cel puțin celui forjat în meandrele poeziei visceraliste) niciun fel de stări contradictorii este faptul că, fiind în mod explicit roade ale unei fantezii ce se mișcă în deplină libertate, sunt lipsite de acel fatalism dat de întâmplările petrecute în viața reală și declanșate exclusiv de mașinăria ingrată a determinismului. Altfel spus, în lumea visului și cel mai mare rău este mai puțin rău decât cel petrecut în viața reală, pentru simplul fapt că este un rod al fanteziei, nu unul al răutății gratuite întâlnite în realitate.
Ceea ce este cu adevărat interesant la poemele Ligiei Keșișian e atmosfera de sinceritate pe care acestea o emană, chiar și atunci când este clar că avem de a face cu roade ale fanteziei, ale visului. Ca și cum visul/fantezia ar fi propria ei realitate. Idee ce mă duce cu gândul la celebrul dialog dintre pictorița mexicană Frida Kahlo (al cărei spirit planează subliminal și în poemele din Miss Houdini) și pictorul francez André Breton, conducătorul mișcării suprarealiste din Paris, dialog în cadrul căruia, Frida, fiind încadrată de Breton în curentul artistic pe care îl patrona, refuză afilierea la acesta, motivând că ea nu pictează altceva decât realitatea ei interioară. Se prea poate ca la fel să stea lucrurile și în cazul Ligiei Keșișian
