Poetul Teodor Dună a debutat în anul 2002 cu volumul trenul de treieșunu februarie (editura Vinea, cu o prefață de Mircea Ivănescu), pentru care a primit Premiul Național Mihai Eminescu, Opera Prima. Au urmat volumele: catafazii (Vinea, 2005), de-a viul (Cartea Românească, 2010 – Premiul U.S.R., filiala Alba-Hunedoara), obiecte umane (Cartea Românească, 2015 – Premiul Cartea de Poezie a anului 2015, Gala Tinerilor Scriitori) și kirilă (Tracus Arte, 2017 – Premiul „Matei Brâncoveanu” pentru literatură; Premiul Cartea anului 2017, Gala premiilor APLER). Anul 2019 reprezintă pentru el un moment al bilanțului, drept pentru care publică antologia minunata lume, la editura Cartier din Chișinău.
Din volumul de debut, trenul de treieșunu februarie, Teodor Dună a inclus în această antologie doar patru poeme. Drept pentru care, mă voi rezuma doar la a spune că încă de la debut acesta și-a exprimat predilecția spre o imagistică puternică, ale cărei rădăcini vin din poezia absurdului a lui Urmuz, din suprarealismul lui Gellu Naum, și din poezia crepuscular-familiară, specifică poetului nouăzecist, Cristian Popescu. În următoarele trei volume, catafazii, de-a viul și obiecte umane, acesta dezvoltă o adevărată obsesie pentru lupta metafizică dintre trup și suflet, pe care o explorează, cu fiecare dintre aceste volume în maniere cu totul deosebite, trecând atât prin maniheismul ce le desparte iremediabil, cât și prin zodia „frâului de aur” menit să le reunească într-o unitate eternă. În cel de-al cincilea volum, intitulat kirilă și construit sub forma unui poem-fluviu în proză Teodor Dună își propune să redea sub forma unei alegorii poetice mustind de suprarealism, biografia fictivă a personajului omonim, ce reprezintă modelul omului simplu, fără trăsături speciale, ce își dorește totuși un viitor luminos, dar care nu pare a avea puterea de a se împotrivi meandrelor vieții exterioare lui, rămânând condamnat la captivitate în colivia propriei neputințe.
Așadar, Teodor Dună se dovedește, de la începutul carierei sale poetice și până în prezent a fi un poet umanist, centrat pe explorarea „amestecului” de trup și suflet, de întuneric și lumină, de voință și neputință, care este omul, în cea mai completă și firească accepțiune a termenului. Înzestrat cu o imaginație bogată, dar și cu o cultură poetică deosebit de solidă, el reușește să creeze lumi noi, personaje bizare, situații dintre cele mai absurde, panorame suprarealiste și atmosfere onirice. Poezia sa se remarcă în primul rând prin bogăția și diversitatea imaginilor create dar și prin amalgamul de stări și emoții pe care le stârnește.
