Într-o zi o fetiță a desenat un lup. Slab, cu colți, dar totuși având o privire blândă, binevoitoare. I-a colorat trupul în negru, dar capul i l-a lăsat alb, în ideea că astfel lupul ei va gândi mai ușor. Și pentru că i-a plăcut mult de lupul ei l-a prins pe frigider și a plecat la școală. Dar pentru că se plictisea singur în casă, lupul de hârtie s-a desprins din locul său, s-a strecurat prin fanta cutiei de scrisori și a ieșit din casă, în lumea largă. Bineînțeles că tot ce se petrecea afară pentru el era straniu și cumva fără sens. Ce sunt mașinile astea și de ce vâjâie pe lângă el? Ce-i gazul acesta ce-i gâdilă nările? Până la urmă, agățându-se din zbor de o trotinetă a ajuns în parcul central al orașului. Aici, fiind un lup frumos și pașnic, și-a făcut mulți prieteni. Dar totuși, pentru că era un lup de hârtie, fără corp și deci lipsit de orice apărare, a fost luat de vânt și purtat până la casa unui copil cam de aceeași vârsta cu fetița care îl desenase pe el. Iar acesta i-a făcut cea mai frumoasă surpriză din viața lui de lup de hârtie: i-a desenat un prieten și apoi i-a trimis pe amândoi acasă la fetița care, cel mai probabil era de acum tristă și îngrijorată.
Micul lup de hârtie este o poveste foarte frumoasă despre puterea imaginației, despre talent, despre firea lucrurilor și, cel mai important, despre prietenie, acel sentiment și acea relație interumană (și nu doar interumană) fără de care, se vede treaba, viața nu are absolut niciun farmec, fiind cu totul lipsită de gust și de culoare.
