Ai fost vreodată în mașină cu un pasager care are carnet, este pasionat de mașini și-ți turuie întruna despre ele, te țăcănește la cap tot timpul parcă de frică să nu adormi sau, mai rău, să nu care cumva să te lași furat de gândurile tale și să nu mai fii, Doamne ferește, atent la drum, dar care nu vrea nicicum să preia și el volanul pentru că îi este, de fapt, frică de mașini și de condus?

Ei, cam așa face și Paweł Huelle în volumașul de față. Ia lecții de condus cu domnișoara Ciwle, ocazional cu instructorul Szkadarek. Nu se pricepe la șoferit dar, în schimb, e un foarte bun povestitor. Drept urmare, îi împuie capul domnișoarei Ciwle cu amintiri despre familia sa și mașinile pe care membrii săi le-au condus de-a lungul timpului. Se pricepe la povestit și o face cam așa cum recită copii de grădiniță poeziile la serbări: adicădintrosuflarerepederepededeparcăesteconcursșilumeacareesteînsalăs-arputeasăplecepânăterminitudespusppoeziacasănumaiziccăabiaștepțisăsetermineodatășisămănânciînghețatapromisădetata

Turuiala lui Huelle este adunată frumos în câteva zeci de propoziții închegate într-un singur aliniat către un oarecare domn Bohumil Hrabal care, cred eu, mai degrabă s-ar vrea mort pe undeva prin 1997, decât să-l asculte pe al nostru șoferist.

Volumașul se citește dintr-o suflare, e melodios, cu un umor plăcut și personaje pe care chiar te bucuri să le găsești în pozele așezate ici-colo printre paginile cărții.