Punțile, Vulpile, Pieile. Așa se numesc cele trei povestiri ce alcătuiesc volumul Melancolia, cea mai recentă cartea a lui Mircea Cărtărescu. În prima dintre acestea este vorba despre un băiețel, cu vârsta neprecizată, ai cărui părinți pleacă de acasă și nu se mai întorc, și a cărui ușă de la intrare este acoperită de un val de pământ. Așadar, el este condamnat să trăiască izolat între pereții apartamentului său, pe care ajunge să îl cunoască în cele mai mici detalii. Singura lui comunicare cu exteriorul rămân ferestrele. S-ar zice însă că nici acestea nu îl ajută prea tare, de vreme ce locuiește tocmai la etajul al cincilea. Dar totul se schimbă în momentul în care apar punțile. Acestea îl vor ajuta pe băiat să evadeze, să cunoască orașul, să descopere cele mai bizare locuri și nu în ultimul rând să se descopere pe sine. În Vulpile, facem cunoștință cu doi frați, Marcel și Izabela, care deși trăiesc împreună cu părinții lor, realitatea lor se rezumă numai la ei doi, la viața minunată pe care o trăiesc împreună zi de zi, jucând  tot felul de jocuri. Globul lor de fericire se va sparge însă brusc și ireparabil în momentul în care, în mintea Izabelei, unul dintre jocurile lor, anume cel de-a „Vulpile și iepurașii”, se transformă în realitate, provocându-i inițial o puternică frică, iar mai apoi o traumă cât se poate de serioasă, care o va ține la pat o perioadă destul de mare. Din momentul în care vulpile au prins viață în mintea surorii sale, s-a schimbat radical și viața lui Marcel, care a declarat război unui inamic aflat la limita firavă dintre realitate și vis, purtându-l astfel într-o aventură bizară ce îl va maturiza cu rapiditate, mult înainte de vreme. Acțiunea povestirii Pieile, ce îi are ca protagoniști pe adolescenții Ivan și Dora, se desfășoară într-o atmosferă fantastică, în care bărbații își schimbă pieile periodic, asemenea reptilelor, iar femeile trec, o singură dată în viață, printr-o metamorfoză asemănătoare cu cea prin care omida se transformă în fluture. 

Deși cele trei povestiri pot fi citite și separat, având fiecare un cu totul alt fir epic, totuși ele se sprijină una pe cealaltă între copertele acestei cărți, devenind un fel de cerber cu trei capete, dar cu un trup comun, pus să străjuiască hotarul dintre vis și realitate. Pentru că fiecare dintre acestea au la bază experiențe ale minții, la limita dintre realitate și fantezie. De asemenea, ele mai au în comun și faptul că surprind diverse forme de manifestare ale rupturii dintre copii și părinți, precum și dintre diversele vârste ale copilului, toate acestea manifestându-se pe un fundal psihologic populat de angoase, îndoieli, neputințe și surescitări ale minții și ale inimii. De bună seamă că nici trupurile nu scapă de transformări și de spasme, deși se remarcă în maniera narativă a lui Cărtărescu, o tendință de a-l spiritualiza, ca și cum omul ar fi mai degrabă înger decât organism biologic supus legilor fiziologice. Ceea ce dă un farmec aparte acestor povestiri și te face să nu mai poți lăsa cartea din mână.