La Rochefoucauld a trăit și a scris în Franța secolului al XVII-lea. „Maximele” sale, care au circulat inițial sub formă de „răvașe”, adeseori anonime, prin saloanele aristocrației pariziene și au provocat la vremea lor cercuri concentrice de șoc, fiind asemenea unor mici pietre aruncate în apa aparent limpede a autosuficienței morale a contemporanilor săi. De ce deranjau acestea? Pentru că La Rochefoucauld nu se sfia să le spună francezilor de la obraz că toate acțiunile lor sunt coordonate fie de interes, fie de orgoliu, fie de amorul propriu. 

Să se fi schimbat oare metehnele oamenilor și ale societății, din secolul al XVII-lea până azi? Prea mult, nu. Tocmai de aceea, reeditarea „Maximelor” lui La Rochefoucauld nu este deloc de prisos. Ce-i drept, pe noi nu ne mai surprind cu nimic. Teoretic, nu ne mai spun nimic nou. Doar ne reamintesc aspecte pe care le știm, dar preferăm să le ignorăm, să le băgăm sub preș, să considerăm că nu se referă la noi, ci întotdeauna la ceilalți. Dar n-ar strica să încercăm să le citim și la persoana I. Greu nu ne-ar fi, cu atât mai mult cu cât sunt scrise într-o manieră relativ facilă, potrivită pentru o lectură lejeră. Și în plus, o parte din ele încă sunt adevărate bijuterii stilistice, numai bune pentru răsfățul sinapselor noastre.