Pentru toţi cei care s-au săturat de romanele româneşti despre perioada comunistă: Matei Brunul nu e doar ceea ce credeţi. Înainte de a fi un roman despre ororile totalitarismului, e unul despre mecanisme de adaptare, iar asta reuşeşte să-l diferenţieze. Simbolic în interiorul romanului e, pe de-o parte, faptul că protagonistul e actor la teatru de păpuşi, iar, mai apoi, că îşi pierde memoria. Astfel, am putea spune că romanul pune accent, în partea în care se axează pe sistemul concentraţionar din România, pe imaginea aceasta a păpuşarului şi a păpuşii, iar în partea în care se axează pe mecanismele de adaptare, pe pierderea memoriei. Evident, romanul e mult mai mult decât atât, e o privire tristă, dar directă asupra unor probleme care trebuie înţelese, nu ignorate, e o luptă plină de empatie cu trecutul.