Biserica Greco-Catolică din România a luat naștere în jurul anului 1700, prin unirea Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal cu Biserica Romei, rezultând o biserică subordonată canonic, dogmatic și administrativ Bisericii Catolice, dar păstrând ritul bizantin. Chiar dacă înființarea acesteia s-a produs ca o formă de compromis pentru ca românii din Ardeal să capete drepturi egale cu celelalte națiuni privilegiate: maghiari, sași, secui, cu timpul identitatea ei s-a cristalizat, și în sânul ei s-au dezvoltat adevărate focare de cultură, ce au contribuit la dezvoltarea națiunii române, Școala Ardeleană fiind doar cel mai cunoscut exemplu. Poate tocmai pentru că rămăsese un promotor cultural remarcabil și peste ani și ani, după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea în România a regimului comunist, Biserica Greco-Catolică a cunoscut o perioadă de prigonire neîntreruptă, soldată cu desființarea ei definitivă și cu arestarea tuturor episcopilor greco-catolici români, care au îngroșat rândurile deținuților politici de la Văcărești, Sighet sau Gherla.
Șapte dintre aceștia și-au pierdut viața, fie în urma torturilor suferite în închisori, fie ca urmare a regimului de viață complet inuman care le-a fost impus după eliberare, și au fost recent beatificați, chiar de către Papa Francisc I, în timpul vizitei pe care acesta a efectuat-o în țara noastră. Aștia au fost: Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu. În volumul „Martori ai fericii”, Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu ne prezintă viețile acestora, atât înainte de arestare, cât și după aceasta. Mare parte din materialul inclus în această carte a făcut parte din dosarul pentru beatificare înaintat comisiei de la Vatican. De asemenea, lucrarea aceasta se remarcă și prin faptul că reia pe scurt, dar fără a omite momentele esențiale, istoria Bisericii Greco-Catolice Române, de la întemeiere până la desființarea ei de către Partidul Comunist, în anul 1948.
