Maria Tănase rămâne indiscutabil cea mai pregnantă figură artistică feminină din panoplia muzicii românești moderne, parte datorită vocii sale inconfundabile și modului unic de interpretare, melodii precum Cine iubește și lasă, Agurida, Mărioară de la Gorj rămânând lipite de numele său, parte datorită frumuseții sale ce vrăjea pe toată lumea, dar și datorită sau poate din cauza vieții sale particulare, extrem de agitată și de controversată, din care nu au lipsit acuzațiile de spionaj, activitate rămasă pentru totdeauna într-o aură de mister, precum și relațiile de dragoste cu cei mai influenți bărbați ai vremii, printre care se numără jurnalistul francez Maurice Négre, juristul Clery Sachelarie, care i-a fost și soț sau șeful Serviciului Special de Informații, Eugen Cristescu. De asemenea, un capitol important din biografia sa rămâne dragostea „imposibilă” pentru marele sculptor român, stabilit la Paris, Constantin Brâncuși. Dar cine a fost cu adevărat Maria Tănase? O posibilă biografie sinceră ne oferă scriitoarea Simona Antonescu în volumul Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, apărută la editura Polirom, în colecția Biografii romanțate.
Aceasta ne introduce în universul, atât interior cât și exterioar al marii artiste, într-o manieră romanescă și, fapt inedit, anacronică. Începe cu perioada anilor 1940 – 1950, caracterizați prin teroarea instaurată mai întâi de regimul de ocupație german, care pentru ea se manifestă prin arestarea unor oameni dragi și prin anchete absurde ale căror protagonistă este ea însăși și printr-un arest la domiciliu complet nejustificat, apoi prin nebunia celui de-al Doilea Război Mondial, și nu în ultimul rând prin noua teroare, adusă de stăpânirea bolșevică. Apoi, printr-un abil flashback anamnetic, acțiunea este împinsă mult în spate, în anii 1934 – 1939, anii în care ea simte atât fiorii începutului carierei sale, punctată atât prin neînțelegerea cu marele Constantin Tănase, cât și prin încheierea contractului cu casa de discuri britanică, Columbia, căruia i-a urmat un prim turneu în străinătate, cât și fiorii primelor sale iubiri, aceea pentru boemul Sandu Eliad, care devine cumva și primul ei impresar și cea pentru Constantin Brâncuși, căreia ea îi va spune pentru tot restul vieții, „neica Costache al ei de la Paris”, o dragoste fulgerătoare, dogoritoare, dar mai ales chinuitoare, nefiind niciodată realizată pe deplin, deși era de bună seamă, împărtășită și de marele sculptor. Un nou flashback ne va purta, spre finalul cărții, în mahalaua Cărămidarilor, în anii copilăriei și adolescenței Mariei, unde vom asista la primele ei încercări de cânta și de a urca pe scenă, precum și la un episod inedit, legat chiar de momentul nașterii sale.
