Mă numesc Roșu e, pe lângă un text cizelat în cele mai mici detalii, un roman imprevizibil. Iar asta nu doar pentru că reușește să ascundă foarte bine identiatea criminalului din povestea cu care începe (fapt pentru care mulți vor considera romanul drept unul polițist), dar, mai mult decât atât, pentru că alege cel mai ciudat narator cu care să pornească povestea: victima criminalului necunoscut. Aflăm, astfel, că, înainte de a fi un roman polițist, e un roman despre miniaturiștii Imperiului Otoman, cu atât mai mult cu cât cei mai mulți dintre naratorii următoarelor capitole sunt, la rândul lor, miniaturiști. Pe lângă crima propriu-zisă, care-și găsește rezolvare abia spre sfârșitul romanului, Mă numesc Roșu urmărește și povestea de dragoste dintre Şeküre și Negru, două dintre personajele prin prisma cărora descoperim imaginea de ansamblu. Un roman plin de descrieri, în care nimic nu e întâmplător, fapt pentru care necesită extraordinar de multă răbdare, răbdare răsplătită pe parcursul fiecărei pagini citite.