Mai adusesem eu vorba că scriitorii de cursă lungă își canalizează o obsesie în muncă, o temă ce se insinuează în mai tot ce scriu. Lavinia Braniște nu face excepție. Scriitura ei se concentrează pe femeie și pe încrengătura socială spinoasă care îi zgârie pielea cu fiecare pas făcut înainte. Romanele Laviniei au o amprentă rară de naturalețe și intimitate ce le face greu de descris în detaliu. „Mă găsești când vrei" e o mărturie ce merită citită, nu din perspectiva unui critic gata să judece, ci din poziția unui ascultător în plin exercițiu de empatizare.
Maria, al cărei nume e menționat o singură dată, sau cel ce puțin așa mai rețin eu, se lasă cucerită de Victor undeva între București și Amsterdam. El e adultul pe care îl căuta de o viață: stăpân pe sine, cerebral, om de carieră și, mai apoi, centrul universului ei. Dar Victor se dovedește a fi mai mult de atât, sau poate mai puțin. Braniște ne ia de subsori și ne așază în caruselul relației lor de doi ani de zile, cu suișuri și coborâșuri, cu povețe și întâmplări. În plan secundar scotocim prin rufăria părinților Mariei și a unui alt cuplu demn de ridicat sprâncene.
„Mă găsești când vrei" e un portret realist al unei relații ca multe altele, o explorare onestă și dezinhibată a 'de ce', un roman foarte bun în care Lavinia excelează, ca de obicei în a picta intimitatea de cuplu, frumoasă și urâtă, dar nu în același timp.
