Constantin e un asasin plătit. Colindă lumea în funcție de țintele pe care i le cer contractele. A plecat din România, lăsând acasă un mic orășel, cu o familie dezmembrată și o copilărie către care privește cu nostalgie. Cristina a plecat și ea de mulți ani din țară, căsătorindu-se cu Jim, fiul unor afaceriști suspecți. În tinerețea ei bistrițeană, Cristina a fost iubita lui Constantin, însă a ales un alt viitor pentru ea, lucru care produce tensiune și acum, după mulți ani de la despărțire. Pentru Constantin, Carlos e o nouă viitoare victimă. E intrigat de ideea de a ucide un tânăr scriitor, însă în meseria lui faci ce presupune contractul și nu ceri foarte multe detalii. Carlos scriitorul e și Carlos puștiul pe care l-a întâlnit într-o misiune mai veche în timpul războiului civil din Camarile și care i-a mărturisitcă e fiul Cristinei. Și uite cum lucrurile se complică și povestea simulează narațiunea standard a unui roman polițist.
Însă mizele lui Marin Mălaicu-Hondrari par a fi altele. Își construiește frazele poetic, atent la detalii și la rostirea lor la o lectură cu voce tare. Presară o mulțime de trimiteri literare către prozatorii favoriți, mai toți hispanici, schimbă pespectivele și amestecă intriga propriu-zisă – povestea lui Constantin – cu vocea din jurnalul ținut de Cristina, cu micile rememorări din albumul cu fotografii imaginare ale lui Constantin, dar și cu un inteviu susținut de Carlos la final care mută prezentul intrigii undeva într-un viitor din care aflăm cum se va termina povestea. Așadar trei voci diferite, însă importante rămân perspectivele lui Constantin și ale Cristinei.
Mi-a plăcut mult frazarea, începuturile de capitol sau diverse descrieri. Are Mălaicu-Hondrari o stranietate în frază și în vocea personajelor pe care nu poți să nu o remarci. Nu știu dacă vine din lecturile autorilor hipsanici, din volumele sale de poezii sau, pur și simplu, din pariul scriitorului de a pune întreaga viață în scriitura sa.
Nu mi-a plăcut finalul. Sau, mai bine spus, decizia de a încheia brusc romanul prin perspectiva unei voci secundare. Cred că intriga adunase suficient suspans cât să necesite un punct culminant (nu o să spun care ar fi fost acela), M.M.-H. preferă însă să nu dea satisfacție cititorului. O decizie care vine, poate, tocmai pentru a confirma masca de roman polițist. Un roman ce trebuie pus pe lista lecturilor obligatorii pentru cineva care vrea să se familiarizeze cu literatura română contemporană, mai ales că vocea lui Marin Mălaicu-Hondrari diferă mult de vocile colegilor săi de generație.
