Relația mea cu scrierile lui Gabriel Liiceanu a fost una destul de tensionată. Am citit cu o reală plăcere atât Jurnalul de la Păltiniș, cât și Epistolarul, cărți în care am făcut cunoștință mai degrabă cu omul Gabriel Liiceanu, am parcurs cu creionul în mână eseul Despre seducție, minunându-mă la răstimpuri de maniera de abordare a problematicii, dar în momentul în care am citit partea sa din cartea Sensuri metafizice ale crucii, am clacat pentru foarte mult timp, nereușind să înțeleg mai nimic din limbajul filozofic de care acesta făcea uz în cantități industriale. Am reușit să îmi mai revin puțin din blocaj grație Dialogurilor de duminică cu Andrei Pleșu, în care simțeam cum acesta se străduiește să redevină uman. Dar cărți semnate integral de acesta nu am mai citit, până la proaspăt apărutul volum, simpatic atât ca denumire cât și ca aspect, Ludice. Exerciții de umod criptic.
Am fost plăcut surprins să descopăr nu doar un Gabriel Liiceanu perfect uman, ci inclusiv un veritabil Mitică caragialian updatat zilelor noastre, călare pe bicicletă, livrând „intempestive” la drumul mare, un „sfânt al limbajului” ce se căznește prin cabinete de psihoterapie să deprindă viciul înjurăturii și nu în ultimul rând un exorcist laic ce se luptă zi de zi cu parșivul și șugubățul diavol Titivillus, cel răspunzător pentru literele pierdute sau încurcate în cărți, fie ele sfinte sau profane.
Ludicele lui Gabriel Liiceanu sunt binevenite doze de umor, fie el și criptic, menite să descrețească și frunțile cele mai încordate, adică ale celor care, în general, iau viața mult prea în serios. Pe mine m-a ajutat, destresându-mă eficient. În plus, m-a reapropiat de autor, iar acum sunt pregătit să citesc și cărțile „grele” ale acestuia. Și cred că voi începe (cu) Așteptând o altă omenire.
