Livia Ștefan era cunoscută până mai ieri ca fata cu revolverul, după numele volumului ei de debut. De astăzi însă, i s-ar potrivi fata cu injecția de luciditate. Și aceasta deoarece noul ei volum de versuri, Lolita32, ne oferă o serie de doze de realitate crudă, deloc fardată în metafore sofisticate, doze puse îndeobște la persoana I, nu atât ca să ne arate că i s-au întâmplat chiar ei toate aceste fapte, ci mai degrabă pentru a ne face să înțelegem că sunt realități asumate, văzute, înțelese, de care oricum nu ai cum să te ferești, pentru că sunt peste tot.
Poezia ei este cvasi-personalistă, ca un ecou al douămiismului. Tot de acolo a preluat se pare și tonul degajat cu care povestește episoade ce ar fi putut cere un ton sfâșietor, un strigăt de disperare, de neputință, de ajutoooor. Dar ea nu, ea povestește toate ca și cum nimic nu mai contează, ca și cum toate s-au petrecut, și-au făcut jocul, și-au lăsat acul în înțepătură și apoi au murit, veninul s-a dizolvat în sânge atât cât să te facă mai puternic și gata. Ca exemplificare: „un școlar îmbrâncit/ în noroi de golani/ este sufletul meu/ și e fericit// ca piesele de schimb pentru/ camioane/ în magazinul de rochii/ de mireasă/ este sufletul meu/ și e fericit// nefericit & huligan & trist/ este sufletul meu și/ e fericit”.