Suntem înconjurați de imbecili. Aceasta este o constatare adevărată. Ironia prin care Carlo Cipolla își expune teoria cu privire la oamenii de acest gen a atras încă de la apariție numeroși cititori, fiecare dorind poate din curiozitate să afle care este profilul biologic al unui imbecil.
Renumitul academician clasifică imbecilitatea în cinci legi fundamentale ce stau la baza acestei specii și le tratează cu absolută seriozitate pe fiecare dintre acestea. Potrivit lui, omenirea este formată dintotdeauna din patru categorii de oameni, stabilite în funcție de efectul pe care îl produc în societate.
Primii sunt cei neajutorați care acționează în scopurile altora, deci în defavoarea lor. Al doilea tip este înțeleptul, cel care ține dreaptă balanța dintre bine și rău, care-și dorește binele atât pentru el cât și pentru cel de lângă. Următorii sunt asociați, de facto, cu ultima lege a lui Cipolla, anume răufăcătorii, cei care își vor partea neinteresându-i de paguba pe care au provocat-o. Ultimii sunt imbecilii supremi, cei care acționează în mod deficitar în ambele sensuri. Conform celei de-a treia legi, imbecilul nu câștigă nimic în schimb, ba din contră uneori suferind pierderi de pe urma acțiunilor sale.
În lumea haotică în care trăim ne este greu să diferențiem un astfel de om, el ascunzându-se cu ușurință în spatele unui cont pe o rețea de socializare. Cipolla semnalează prin acest mic tratat dimensiunea primejdiei și potențialul complex al unei conjurații a imbecililor, ducându-ne puțin cu gândul și la romanul lui John Kennedy Toole și la protagonistul acestuia Ignatius Reilly.
