Arseni își trăiește copilăria și adolescența în izba bunicului său, vraciul Hristofor, care încearcă să-i transmită și lui tainele meșteșugului de a alina suferințele oamenilor. După moartea bătrânului, Arseni crede că a reușit să acumuleze destulă știință și se încumetă să preia atribuțiile acestuia pentru comunitatea lor. Dar, deși reușește să vindece câteva persoane, folosind rețele bunicului, va da greș tocmai în încercarea de a o ajuta pe iubita sa, Ustina, să aducă pe lume fructul dragostei lor. Aceasta se stinge în brațele sale iar mustrarea de conștiință că este vinovat de moartea ei și a copilului pune stăpânire pe sufletul și cugetul său, astfel încât, până la sfârșitul vieții, el nu mai trăiește decât pentru a face tot ce depinde de el pentru mântuirea celor două suflete atât de dragi. 

Astfel, el pornește în lume spre a-și ispăși păcatul. Într-o primă etapă, își pune toată energia în slujba vindecării victimelor unei epidemii, îmbinând activitatea de vraci cu rugăciunea pentru sufletul Ustinei și a copilului nenăscut. Apoi, încearcă să se stabilească în preajma unei mănăstiri, ducând o viață de nebun întru Hristos, vreme în care își schimbă singur numele în Ustin, pentru că devine conștient că nu își mai trăiește viața sa, ci viața netrăită a  Ustinei. Tot în această perioadă îl cunoaște pe Ambrogio, un tânăr italian, catolic, preocupat de problema sfârșitului lumii. Împreună cu acesta face o călătorie la Ierusalim, experiență ce se dovedește foarte bogată în semnificații, cea mai profundă dintre acestea fiind cunoașterea sentimentului prieteniei adevărate. La întoarcerea în Rusia, se călugărește, cu numele de Ambrozie, în amintirea numelui prietenului său, iar la scurtă vreme după aceasta, primește schima mare, schimbându-i-se numele în Laur. În tot acest timp, el nu încetează să tămăduiască oameni aflați în suferință, să își plângă păcatul și să își închine viața mântuirii Ustinei. Va muri aproape de satul natal, iar slujba de înmormântare va avea loc în biserica construită pe locul casei bunicului său, Hristofor. Astfel, după o viață de peregrinare, Arseni, devenit Laur, se întoarce acasă, atât cu trupul, cât și cu sufletul. 

Aș spune despre „Laur” că este unul dintre cele mai puternice romane din literatura actuală, nu doar din cea rusă, ci și din cea mondială. Și spun aceasta din cel puțin trei considerente: la nivelul subiectului se distinge prin faptul că autorul reușește să grefeze pe tema centrală, care este una eminamente religioasă: scopul vieții omului și mântuirea sa, o sumă de teme mai mult sau mai puțin complementare, din sfera filozofiei, a psihologiei, a istoriei și chiar a ezoterismului; sub aspectul manierei scriitoricești se dovedește a fi o urzeală de fire narative împletite cu cea mai mare dibăcie stilistică și estetică, cititorul lăsând cu greu cartea din mână; iar la nivelul impactului, pur și simplu năucește, reușind în multe momente ale lecturii să provoace adevărate șocuri psihologice, emoționale.